1. Six feet Under (TV show)
2. Paris
3. Vans
4. Converse
5. Tag Heuer
6. Ray-Ban
7. Kazi Ploae
8. Healthy food
9. Half-Life
10. Stanley Kubrick
Engleză, hăhăhă. Hă.
Hă.
Ultimele
Despre cum orice mâncare procesată e căcat şi SCD.
“To eat is a necessity, but to eat intelligently is an art.” ~ La Rochefoucauld
Ăsta va fi probabil ultimul meu post despre dietă, că m-am plictisit. Treaba stă în felul următor: E BINE, se poate ţine şi încep să mă obişnuiesc cu ideea că gunoiul ambalat din magazine nu e comestibil. Aici includ 90% din chestiile sigilate, începând cu iaurturile din supermarketuri (iaurtul ţi-l faci acasă domnule, în borcane, la stătut 24 de ore şi din lapte de la ţară. Dacă vrei, poţi. Şi dacă vrei dulce, pui în el fructe proaspete plus stafide şi zici că mănânci păsărica Evei încă neudată de sucurile femeieşti, cu aromă de fructe), continuând cu ketchup (şi ăsta se face acasă, şi e chiar mai gustos), cărnuri procesate şi orice altceva vă vine în minte. Nu spun nimic nou, atât că nu-i cel mai uşor lucru din lume să conştientizezi şi să faci ceva în sensul ăsta. Adică să-ţi faci singur totul, de la zero, să ştii ce-ai băgat în ce bagi în gură. Şi să nu salivezi la pungile cu chipsuri de pe rafturile din kaufland. Să râzi când te gândeşti că alţii mănâncă căcat. Sau să nu mănânci de la mecroland şi s-o arzi superior prin Operei cu paharul din carton plin cu suc de la dozatorul din bucătăria mecului, ci la un restaurant adevărat, cu cuţit şi furculiţă şi pahar din sticlă. Pe bune acum, cât de jos trebuie să fii să bei apă cu colorant negru, zahăr şi bule turnată cu lehamite într-un carton de o tânără de 26 de ani care a abandonat facultatea din cauză că i-a plăcut mai mult să danseze la bară şi să-ţi cumpere şaluri Givenchy în loc să-şi plătească studiile şi apoi s-a îngrăşat brusc, a făcut acnee şi-a fost nevoită să-şi vândă pe okazii.ro şi în baie la hevăn accesoriile franţuzeşti pentru a-şi putea plăti chiria? Acum o ard ca toate fufele sau lăbarii care-şi înjură foştii parteneri de pat şi viaţă după ce s-au despărţit şi nu mai sunt buni, deşi până la momentul separării erau cele mai importante personae din viaţa lor. Dar e mai uşor să treci peste aşa 
We are only human şi alte blablauri ieftine care-mi produc absolut nimic.
Mâncarea din magazin sau gherete e pentru LENEŞI şi alte ramuri ale adjectivului.
Citându-l pe Raku – “Apa, solul ne oferă totul.” Probabil încep să par un snob hipster-puritano-hipiot, dar e irelevant atâta vreme cât am dreptate. Şi-n plus, nu poţi fi definit de lucruri pe care nu le faci. E mai absurd decât femeile cu şunci peste talia de la blugii cu 2 măsuri mai mici şi degetele de la picioare mai strâmbe decât o linie trasată de Amy Winehouse pe podeaua de moarte din cauza pantofilor cu 3 numere mai mici purtaţi în speranţa micşorării pe nevăzute a labei.
Mai jos sunt mâncărurile pe care le rumeg de când ţin dieta asta mai şmecheră decât orice dietă ai ţinut tu:
Mic dejun:
Omletă. Peste se poate rade caşcaval căcălău, să se topească şi să capete efectul pizza, singura chestie de care mi-e cu adevărat dor.
Sau ouă fierte.
Aici merge şi bacon prăjit în propria-i grăsime, în stil american. Crispy bacon e dumnezeu. Atenţie, după ce-l scoţi din tigaie, trebuie să-l pui pe hârtie de bucătărie care să-i absoarbă grăsimea. O roşie proaspătă e numai bună pe lângă.
Sau pâine de migdale cu unt şi caşcaval.
Sau salată de vinete. Sau salată de boeuf, cu ingrediente SCD LEGAL.
Prânz:
Morcovi făcuţi în toate feluriule.
Ciuperci făcute în toate felurile.
Varză călită şi carne de vită.
Dovleac făcut în toate felurile, mai puţin pane, pentru că evident făina de grâu nu e bună.
Fasole verde cu usturoi.
Carne fără grăsime făcută în toate felurile.
Gustări:
Măr ras şi dinstuit, cu un pic de scorţişoară şi nucă măcinată
Clătite de banane cu miere
Chipsuri de banane. Google it.
Iaurt făcut acasă cu fructe proaspete rase, nucă de cocos şi stafide
Cină:
Pâine de migdale cu caşcaval, dar nu exagerat. Eu mănânc 4 felii, iar o felie e cât jumătate dintr-una de pâine obişnuită
Pizza cu blat din piept de pui, ciuperci, roşii, caşcaval, eventual un ou, două peste.
O supă de pui.
Fructe:
Mango, papaya, banane, mere sau pere RASE, ananas, portocale, mandarine, clementine, struguri, lubeniţă, pepene, rodie, toată gama de fructe de pădure şi cam atât îmi vine-n minte.
Asta e selecţia mea actuală şi în continuă schimbare în funcţie de mâncărurile SCD-legal, dar mai există o tonă de alte combinaţii şi elemente ce pot fi folosite fără griji. Efecte? Ten curat, energie de rupi ganterele la sală ca un adevărat guido, bună-dispoziţie, cheltuială mică-n club pentru că stai cu apa plată şi lămâia-n mână, etc.
AŞA SE MĂNÂNCĂ CA UN ŞEF. Du-te la mecroland sau cumpără-ţi mezeluri dacă nu-ţi convine.
“When McD and BK came into Hungary in 1993 I have been delivering the meat from the factory to the warehouse. little country people talk…
When I wanted to see how the pure meat becomes those meat discs all I have been told by old butchers who worked in that factory since when it was still deep communism,so they have told me two things,
1: U don’t really want to see that mate unless U wanna vomit all day!
2: we professionals haven’t got a clue why we have to add those huge packs of white dust…”
etc.
50/50 cu Joseph Gordon-Levitt
O pauză de la dietă intră bine din când în când, mai ales că de revelion am călcat mai strâmb decât la ultima mea entorsă. Deci, 50/50. Film despre cancer, cu Hesher ras în cap şi-o gagică hipstăriţă, sau mai bine zis artistă închipuită care consideră că smegmă şi cerneală peste o scândură putrezită şi îmbibată în laptele acrit şi uitat pe masa din bucătăria de vară de o verişoară blondă absolventă la relaţii internaţionale cu 9.6 în licenţă şi aluniţă dizgraţioasă pe fesa stângă e artă. Probabil exagerez, dar faptul că tu te crezi artist nu te face artist. Revenind la Joseph Gordon-Levitt, tipul ăsta chiar şi-a pavat o carieră şmecheră nevoie mare, înstelând® (n.a. starring) în filme UNUL ŞI UNUL, cel puţin după standardele hollywoodiene din ziua de azi, când Transformers e popcorn şi orice beşină post-fasole a lui von Trier e trasă-n piept de critici ca iarba medicinală de doamna Harrison dintr-o suburbie a Los Angeles-ului chiar în aceste momente, când te-ntrebi ce-are ăsta (eu) în cap de vomită comparaţii de 4 rânduri.
Pot spune că am umblat prin spitale o perioadă, am stat ore-n şir la perfuzii, am cunoscut bătrâni secătuiţi de boală, dar mai împliniţi decât ai fost tu vreodată, aşa că empatizez cu personajul într-o mică măsură. Probabil de aia mi s-a părut atât bun filmul. E bine scris, că aşa se-ntâmplă, şi ăsta e un film motivaţional, aşa că pot avea pretenţia de realism. Cum să zic, nu e Call of Duty. O dă în call of duty în relaţia lui cu psiholoaga, nenorocita aia awkward din Twilight, nu contează care anume (o recunoşti dacă vezi filmul). Există un anumit cod pe care orice psiholog îl respectă, o conduită la care te înhami, Tibi dragă! când te hotărăşti că ţi-e scris în stele să-l reciţi pe Jung şi eşti conştient de acei paşi care se întâmplă în majoritatea şedinţelor de terapie, printre care şi falsul sentiment de iubire. Deja o dau în spoilăre, dar cui îi pasă. Psiholoaga în devenire pică în iubire cu el, suferindul de cancer terminal. Pe bune? În rest, top notch. Angelica Houston (mare doamnă de altfel) – mama îngrijorată care nu ştie cum să se apropie de copil, prietena curvă şi inconştientă, prietenul cel mai bun căruia îi place să se audă vorbind şi să agaţe necunoscute folosindu-se de cancerul prietenului său, doctorul care îi dă vestea mai brusc decât trecerea timpului şi plimbările de noapte în autobuz cu muzică indie drept fundal sonor – toate sunt prezente, dar aranjate sublim şi cum trebuie.
Mi-a plăcut, deşi toată treaba asta cu hai să facem un film despre boala x îmi sună un pic a exploatarea suferinţei. Dar dacă o priveşti altfel, probabil îi ajută pe pe cei mai puţin norocoşi într-un fel sau altul (hihi, n-am zis nimic şi am evitat un debate despre morală!).
Recomand.
SCD – Faza a doua + aproape pâine
Numai ce-am terminat cu tabelul pentru a treia tură de alimente noi, aşa că pot să-mi dau cu părerea-n blender despre faza doi şi bucuria aproape-pâinii.
E greţos de dai în gropi să te trezeşti dimineaţa (12 PMlol) şi să mănânci omletă goală, aşa că questul meu pentru pâine legală a fost prioritatea principală acum două săptămâni. Ceea ce am găsit e surprinzător de bun la gust şi chiar dacă tinde spre cozonac, substituie pâinea cu succes, precum birturile şi droagele legale înlocuiesc şcoala. Aşadar, făină de migdale, tati – ăsta-i marele secret. Sigur că nu-i niciun secret, dar după 2 zile (că mai mult nu-ţi trebuie să verifici toate magazinele relevante pentru o chestie anume) de căutat prin orăşelul ăsta modest, n-am găsit nici unde, plus că întrebarea “făină de migdale aveţi?” atrăgea după sine priviri de balauri fumaţi în spatele blocurilor de la periferia oricărei urbi respectabile. Soluţia? te-apuci şi o faci de unul singur, în timp ce boxele de la 4 camere distanţă urlă prin uşile deschise despre Marea Plecare, chestie ce n-are absolut nicio legătură cu postul ăsta.
După o excursie la Real, singurul loc une am găsit migdale la 500 g punga, ajungi acasă şi te pui să-ţi verifici facebook-ul şi mailul şi ofertele de pe Steam şi să faci un duş. Sau poţi să pui apă la fiert, să bagi migdalele în apa clocotindă şi să le laşi cam 2 minute (3 de să într-o frază scurtă, BINE VOCABULAR!) . Când le scoţi, dai jos pielea foarte uşor: strângi de capătul rotunjit şi miezul va sări din înveliş fără efort, într-un spectacol culinar splendid, demn de Prima TV. 
Când ai curăţat destule, le mărunţeşti prin maşina de nucă, apoi le bagi în blender, să fie cât mai apropiate de ceea ce înţelegem prin făină (aprox. 200 de grame). Spargi vreo 3 ouă, trânteşti o ceaşcă de iaurt (preferabil făcut de tine, nu căcatcumpărat) peste, o lingură de supă de unt, o linguriţă de sare şi una de bicarbonat de sodiu, în loc de praf de copt. Toată harababura asta o tragi la mixer un minut aşa, apoi torni migdalele peste şi amesteci până devine uniformă. Tapetezi o tavă de chec cu hârtie de copt şi torni mixtura. O laşi la copt până se coace, deci trebuie verificat când se întăreşte cu ceva instrument de bucătărie. Partea proastă e că dintr-o tavă plină până sus, vei avea o tavă plină până la jumătate, pentru că nu creşte, ci scade. Orişicum, pâinea asta costă cam 10 lei dacă stai să calculezi, aşa că dacă cineva face mişto de pâinea ta falsă poţi să fii superficial şi să-i spui că costa de 3 ori mai mult decât a lui. Şi e şi de două ori mai mică!
Depăşind marea problemă cu brio(şe), lucrurile stau bine. Pe lâng chestiile din faza iniţială, se mai adaugă: dovleac pireu, banane, mere şi pere coapte şi făcute tot în genul pireului, ca pentru BEBE şi lapte de migdale, care e ciudăţeldeci prefer laptele de soia.
Carne. Ei bine, cu carnea nu-s probleme – e voie peşte, vită, porc, curcan, pui, vânat şi ouă. La fel cu prima, faza asta am ţinut-o o săptămână, că devine monotonă după câteva zile.
Nu mai mănânc pâine, cartofi şi zahăr. Şi nu mai beau alcool.
Îmi place partea când, în ziua de azi, majoritatea conversaţiilor sau discursurilor pot fi înlocuite cu un link către wikipedia. De fapt nu-mi place, de unde şi chestia asta personalizată despre SCD, sau mai pe româneşte the specific carbohydrate diet, sau şi mai pe româneşte, dieta cu carbohidraţi specifici şi cum e să trăieşti în România fără pâine, cartofi, alcool şi orice conţine zahăr.
Dacă tot n-am găsit mai nimic scris în româneşte despre minunea asta, mi-am zis să împărtăşesc una-alta despre ce şi cum fac, că-i destul de greu, mai ales la început.
Ce înseamnă pasul ăsta inexistent pentru omenire dar uriaş pentru mine? Un lucru deloc uşor, că-n fond, cam asta am mâncat toată viaţa. Zilnic cartofi, zilnic pâine pe lângă ceva şi ciocolată sau CEVA DULCE ŞI AMBALAT, ceea ce mă duce cu gândul la o luptă cu ispitele similară cu a preoţilor catolici şi ale lor ştremeleaguri caste zburdalnice prin grădini interzise.
Pe scurt despre ce reprezintă dieta, de pe dietetik.ro, unul din puţinele site-uri româneşti cu câtvea informaţii despre SCD:
Conceptul de baza al dietei este acela ca numai anumiti carbohidrati reprezinta sursa principala de energie pentru anumiti microbi intestinali. Gottschall declara ca acei carbohidrati care nu sunt digerati cauzeaza o supradezvoltare a microorganismelor periculoase care pot produce toxine si sa amplifice distrugerea peretelui intestinului subtire care rezulta din proasta absortie a nutrientilor si scaderea imunitatii. Dieta include consumul de alimente care fie nu contin carbohidrati ori doar carbohidrati simpli care includ glucoza si fructoza.
Intrând în pâine (hihi), există câteva faze iniţiale ale dietei. În prima, spre exemplu, nu mănânci aproape nimic. Dimineaţa supă de pui cu morcovi mărunţiţi şi un ou fiert tare cu nimic pe lângă(sau câte ouă fierte îţi duce ficatul). Dacă nu te saturi, mai poţi mânca o porţie de supă, că-i iarnă! La prânz, o nouă farfurie plină cu sublima…supă de pui cu morcovi mărunţiţi! Iar la felul doi, morcovi mărunţiţi şi chiftele din carne de vită coapte fără ulei sau alte minuni. Eu le fac în Dry Cooker, din ceramică, nu teflon. Nu-i reclamă, e doar un instrument bun dacă vrei gust asemănător cu prăjeala-n ulei fără să utilizezi ulei (iniţial o foloseam pentru cartofi pai, dar vai, îmi fac poftă doar menţionându-i). Iar seara, ei bine seara e un deliciu. Gelatină din struguri sau măr, depinde ce suporţi. Ţin să menţionez că dieta asta e teoretic bună pentru oricine, dar recomandată pentru nefericiţii cu boli digestive şi unele autoimune. Există multiple teorii, studii şi cărţi publicate despre treaba asta, dar cine a ajuns până aici are idee despre ce vorbesc. Pentru restul, vă poftesc către wikipedia (hihi2). Revenind la cină, pe lângă gelatina aia merge un grătar din piept de pui cu puţină sare. Şi dacă ţi-e foame, poţi hali o nouă porţie de supică şmecheroasă, aşa cum am învăţat. Neapărat de pui. Toată cura asta, aş zice de curăţare. durează cât simte fiecare că trebuie să dureze. Dacă eşti bolnav, mai mult, dacă eşti relativ sănătos mai puţin. Eu am ţinut-o aşa o săptămână şi a fost ok. Să nu uit, apă în cantităţi căcălăice.
Urmează săptămâna a doua şi ce produse noi se pot adăuga în meniu, idei de reţete (la un moment dat rămâi în pană de idei şi nu mai ştii ce să mănânci, pentru că, ce-i drept, nici nu ai de unde alege. Şi ce prânz e ăla fără nişte cartofiori?) şi mici picanterii despre nopţile nedormite cu gândul la ultimul baton de Snikers din sertar.
Never let me go
Keira Knightley e, in ochii mei, cea mai frumoasa femeie din lume punct
Acum că am stabilit principalul motiv pentru care m-am uitat la film, pot trece la vorbe. N-am citit cartea pentru că, spre goliciunea mea spirituală, n-am citit toate cărţile din lume. Şi nici n-am de gând s-o citesc, că doar am văzut filmul – e redundant să faci aceeaşi chestie de doua ori, chiar dacă nu e sută-n sută la fel. Asta dacă nu vorbim despre rumegatul mâncării preferate. Sau somn. Sau pişu şi căchiţu, că nu vrem să explodăm. Sau sex, că nu vrem să explodăm. Sau respiratie. Sau.
Plot-holes există, dar, spre surprinderea mea, nu deranjează nici cât un câine fără picior care rumegă un ambalaj de chipsuri cu paprika pe malul opus al râului din oraşul tău natal, în timp ce tu asculţi Coldplay în căşti şi te simţi neînţeles. Toată povestea se învârte în jurul a trei copii, deveniţi ulterior adolescenti, apoi tineri adulţi. Singurul indiciu despre ceea ce urmeaza să se petreaca în film şi până să intelegi toată nebunia deloc plauzibila e prezentat chiar la început, sub forma unei linii de text din care aflăm că-n anii ’50 toate bolile incurabile şi-au pierdut proprietatea numărul unu: incurabilitatea. Apoi suntem teleportaţi ca-n episodul ăla amuzant din Family Guy, când Stewie îşi aduce în camera tot cast-ul Star Trek the New Generation, asta după o greşeală iniţială, în care îl teleporteaza pe Quagmire si cateva asiatice gata sa-i faca lucruri. Unde ajungem noi? într-o clădire care la prima vedere aduce a internat. Si la a doua, si la a treia. Dupa cum am spus, accentul e pus pe trei copii: o fetită inocentă, un băiat care pare puţin autist si o evidenta varianta miniaturală a Keirei. Mândra inocentă e îndrăgostită (aşa ca-n clasa a 3-a) de mândrul bolnav psihic care nu e bolnav psihic, dar desenează elefanţi care arată ca nişte şobolani in ochii celorlalti şi rage năpraznic singur, în mijlocul terenului de sport, iar Keira minus 20 de ani e si ea pe-acolo şi se întreabă constant cine va face sex cu cine prima oară.
Ca mai apoi sa afli că ei există pentru a dona organe. Şi că internatul e o crescătorie de clone. Nu e spoilăr major, dar ceea ce scrie de acum în colo poate fi. A fi sau a nu fi, asta e-ntrebarea. Cu ocazia asta recomand Anonymous, nu pentru că susţin teoria Oxfordiană, conform căreia Şexpir nu e Şexpir, ci Lord Oxford e Şexpir (random fact: nu există absolut nicio scrisoare scrisă de mâna lui William), ci pentru că e bun şi vine de unde te aştepţi mai puţin, anume de la regizorul oricărui film cu dezastre naturale grandioase din ultimii ani.
Şi acum, povestea. Ei bine, nu mi se pare că povestea e principalul atu al peliculei. Din contră, e uşor atacabilă cu întrebări de bun simţ. Ceea ce e cu adevărat excepţional este exploatarea relaţiei dintre tinerii împacati cu moartea lor prematură indusă de donarea organelor vitale, care ştiu că au de trăit până când vor ajunge, în cel mai bun caz, tineri adulti, cum într-un triunghi fiecare colţ este prieten din copilărie cu celălalt, cum cine iubeşte cu adevărat şi are bun-simţ rămâne mereu singur în faţa vieţii şi cum totuşi, iubirea învinge *sunet de râgâială de undeva din spate, în sala de cinema, după un meniu mare de popcorn şi un litru de cancer ăăă cola*. Învinge temporar, nu încununează cu lauri o viaţă perfectă. Şi cum speranţa moare ultima, iar când moare, acceptarea e precedată de un urlet disperat şi o îmbratişare mângaiată de farurile unei maşini anacronice, pe jos, în mijlocul şoselei.
E cel mai drăgălaş film la care m-am plictisit.
Mă joc Borderlands până fac scolioză
Un val sănătos de oferte şi-a făcut apariţia out of fucking nowhere pe Steam, tsunami de care am aflat abia în ultimele patru zile de ofertă. Şi-am luat Burnout Paradise, Flatout Ultimate Carnage, Thief 3 (aşa de dragul vremilor ce nu se mai întorc) şi Borderlands. Pe ultimul îl butonez de-mi sar capacele cu amicii Vlad şi Vlad, îi dăm coop de n-ai văzut din alea. Şi Doamne da bine-i, că nu-mi mai vine să ies din casă nici pentru ştrand, nici pentru ŞOPING, nici pentru filme, nici pentru alte activităţi fireşti. N-am mai avut senzaţia asta de la Half-Life 2 încoace. Şi dacă-i dulce, io-l pap pân’ dau la fundul borcanului şi-mi ciobesc un dinte.
Un post introductiv jegos ca un bişniţar în şlapi Shanlian din cauciuc, dar e 3 şi 20 mâine şi eu mi-am adus aminte că am contul ăsta pe wordpress. Pace-afară.
Hello world!
Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!
